Renegare

Când toţi au adormit, m-am întors acolo
unde mirosul de iarnă persistă
şi vântul joacă leapşa la picioare.
N-ar fi trebuit să revin,
umezeala din sufletele astea adormite
îmi provoacă un început de cancer spiritual.
Şi-aşa nu-s prea departe.


În această lume incertă
zilele mi-s mătănii numarate,
unde clipele bune nu stau decât
în capete cardinale, şi unde mereu
la Nord e plin de muşchii
balamalelor mele intelectuale.
Păcat că oamenii buni zac prin şanţuri.


Aici libertatea-i ocna noastră
şi toţi îşi blesteamă soarta.
Şi-ar da ei nemurirea pe degeaba
jeluindu-se că nu-i cine să le-o ceară.
Într-o lume ca asta
parcă nu-ţi mai vine nici să mori
şi nici să fugi nu ştii de cine şi de ce.


Mi-e frică. Mi-e frică să ramân
blocat în realitate ca toţi ceilalţi-
şi-aici nu-i vorba de egoism.
Vreau doar să mă culc la loc
să nu ne mai deranjăm reciproc
cu cotidianisme ieftine şi exerciţii
de sinceritate maximă din pură generozitate.