marți, 10 mai 2011

Trăim degeaba (Omul- animal)



  Citându-l pe George Moise în ideea că "vine un moment în care îţi vine să îţi bagi picioarele" subscriu şi completez cu faptul că acesta este singurul moment în care trăim cu adevărat o existenţă demnă de o natură umană cu pretenţii de superioritate. Suntem deja mult prea mulţi pe pământ şi ne ocupăm excesiv de grijile supravietuirii cotidiene încât nu mai avem timp să ne gândim la aşa ceva. Când cineva îşi expune în acest fel ideile imediat este catalogat ca fiind căzut în dezamăgirile iubirii adolescentine. Numai cineva care se auto iluzionează prin stereotipii absurde ar considera asta cu străşnicie. Tratând-o ca pe o maximă, ecuaţia "Trăim degeaba" se include perfect în decorul general uman şi în general al vietăţilor purtătoare de materie. Am încetat de mult să cred în teoriile feministe asupra iubirii universale si asupra tezei de doctorat în domeniu "menirea fiecărui om pe pământ" iar servitutea neîncetată, unică şi de netăgăduit către diverşi zei egoişti şi-a demonstrat singură inutilitatea. Nu putem îndrăzni să afirmăm că am avea o altă menire în afară de perpetuarea speciei, cu toate motivele care vin în sprijinul distanţierii noastre totale faţă de simplele animale. De vreme ce adevărurile migrează în curente intelectuale arhi discutabile şi dogme prăfuite aduse în discuţie numai în cazul în care mândria animalului numit om se bate cu pumnii în piept şi rage în furtuni de vorbe mestecate de-a gata , precum gorilele de la zoo, nu le putem considera ca fiind universal valabile. Ideile prin care încercăm să ne construim identităţi şi meniri pot fi credibile doar în formarea unui copil care încă nu are capacităţi apreciative. Aspiratia către mai bine şi perfecţionare îşi are sensul decât în piaţa muncii şi competivităţii unei societăţi de consum. Cei a căror viaţă nu este nici măcar o tangentă ce tinde către infinitul bine se vor amăgi mereu cu o luptă pe care n-o vor câştiga niciodată, iar mai apoi se vor retrage resemnaţi şi laşi într-o autodistrugere mascată în inconştient datorată alcoolului,tutunului, şi oricaror substanţe sau gânduri ce par să păcălească realitatea. Suntem programaţi să percepem viaţa ca o luptă a devenirii materiale, spirituale sau intelectuale şi în toate domeniile mentalitatea de competitivitate în care cel mai bun câştigă, îşi găseşte acoperirea. De aici nu rezultă că omul nu este decât un animal cu inteligenţă puţin superioară iar singura lui menire este să supravieţuiască? Dacă dimensiunea speciei umane ar fi fost în pericol care ar fi fost preocupările umane? Prin selecţie naturală şi artificială ţinem în control rata natalităţii deoarece nu ne facem încă probleme de supravieţuire ci din contră de multe ori tind să cred că suntem mai mulţi decât este nevoie şi asta ne face să fim suspicioşi în ceea ce priveşte egoismele supravieţuirii. Ceea ce este important de reamintit  este faptul că animalul uman cu pretenţii de entitate avansată net superioară se amăgeşte în continuare cu poveşti pentru oameni mari şi lasă descoperirea adevărului pe seama epilepticilor cu delir mistic şi artiştilor. Până şi eu consideram până acum că "treaba" noastră, a artiştilor, e să ne zbatem nebuneşte să arătăm lumii că trăieşte degeaba în laşitatea ei, până când am observat că în societate, experienţa artistică devine bun de consum şi aşa cum libertatea civică conferă accesibilitatea cetăţenilor asupra ei aşa  şi accepţiunea ei în mentalitatea colectivă este supusă liberului arbitru. Oamenii acceptă mesajele artistice încărcate de experienţă, numai că doresc mascarea ei în poveşti întortocheate care de fapt să le oglindească tot starea lor de tranzit prin aceste orizonturi. Ei spun că "parcă n-are contur" fără să îşi dea seama că prin aceste cuvinte neînsemnate dau certitudini plauzibile asupra egoismului la care sunt predispuşi. Numai de-ar fi asta singura problemă: se pare însă că în iluzia alinării stării de resemnare a ceea ce nu pot atinge, din amalgamul de poveşti pe care în strădania lui artistul îl săvârşeşte, omul de rând nu mai apucă să înţeleagă imic din ceea ce este adevărat important. De multe ori realizăm că ar fi mai indicat să trăim făcându-ne sau chiar neconştientizând esenţialul însă este aceasta o soluţie? Trăind degeaba nu facem decât să ne amăgim şi să inducem şi altora sistemul nostru greşit de a vedea lucrurile.

~ 7 comentarii: ~

Danutzzuu says:
at: 11 mai 2011 la 09:07 spunea...

Foarte bun articolul.
Duci lucrurile spre extrem inca de la inceput.Faptul necunoasterii de sine este unul din cele cateva lucruri majore din lume.Sper sa nu te astept la raspunsuri pe aceasta tema sau daca le primesti sunt impertinente sau "la distractie".
Iti doresc suscces in continuare.Speranta moare ultima,dar la ce dracu sa mai speram?

Bianca Dobrescu says:
at: 12 mai 2011 la 01:02 spunea...

Tu, dragă Mihai, crezi că eşti realist. Ai fi fost bun prieten cu Cioran, zău aşa, eu în schimb, în concepţia lui aş fi "o proastă ce se minte cu neruşinare", eu refuz să cred că trăim degeaba, refuz să nu mă bucur de ceea ce am, şi lista poate continua:P!

(Articolul este bun, bine argumentat şi restul)

Setelecan Mihail says:
at: 12 mai 2011 la 01:19 spunea...

Ştiu Bibi dar n-are legătură cu asta e mult mai mult de atât .. la tine sunt doar "bucurii provinciale" faţă de ce se iluzionează alţii

Setelecan Mihail says:
at: 12 mai 2011 la 01:23 spunea...

Cioran a avut întotdeauna dreptate în tot ce a spus despre realitatea umană, şi înca are. Şi a înţeles încă de la aceeaşi vârstă cu a mea că trebuie să vadă în spatele cuvintelor şi numai detronând prostia şi ipocrizia va putea ajunge la adevăr

Anonim
at: 12 mai 2011 la 01:27 spunea...

Eu sunt de parere ca "avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim."

Bianca Dobrescu says:
at: 12 mai 2011 la 01:38 spunea...

Mihai,

Nu-s doar "bucurii provinciale", sigur că optimismul meu probabil se datorează vârstei, căci abia acum îmi încep viaţa. Dar, detronând prostia şi ipocrizia, ajungi la acel adevăr nu? Şi apoi?
Eu nu îmi pierd timpul dialogând cu mincinoşi, ipocriţi, etc. Am ajuns la adevăr?
Eu nu aş putea minţi, or mai ştiu eu.
Sunt ca un copil. Numai că vezi tu,cred cu disperare că pot avea totul, cred în puterea gândului, mai cred că universul îmi stă la picioare, numai că pentru a ajunge acolo urmăm următoarea schemă:
Avem doi subiecţi pe x şi pe z. X vrea să devină mare, să schimbe lumea, să fie tot, să aibe totul, toţi îi zic că nu poate, astfel X e limitat, e închis, flutură un semn de pace, din spatele gratiilor. În schimb Z care are aceleaşi planuri, nu a întrebat pe nimeni dacă este posibil. Z crede cu tărie că poate avea totul, poate fi ce şi-a dorit dintodeauna, şi face tot ce-i stă în putiinţă pentru a ajunge acolo.
Cum X stă cu mâinile-n sân, Z făcând ceva, ajunge sus, cât mai sus.

Anonim
at: 27 iulie 2011 la 12:22 spunea...

Da, traim degeaba. Partea cea mai nefericita din toata comedia aceasta e ca stim bine ca traim degeaba si cu toate acestea, refuzam sau nu putem sa schimbam ceva.

~ Trimiteți un comentariu ~

+

Contact

Lista cu visători a Moşului

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Recensamantul Bloggerilor
Powered By Blogger

Total urmăriri


Mikael. Un produs Blogger.
Campania anti-plagiere
sigla-agonia-ro-ROSU.jpg

Popular posts

Despre mine

Fotografia mea
Ploiesti, Prahova, Romania
Sunt un umil muritor, băutor de vorbe seci, arzător de sentimente colorate şi iubitor de femei mai mult sau mai puţin cuminţi ..

Persoane interesate

Search

About the Template