Priviri

Cu ochii minţii m-avântam mereu
în aerul îngheţat parcă, spre geamul
camerei tale prea uzat de-atâtea şi-atâtea
priviri ce se succedau care mai de care
să te oglindească.



Ultimii stropi de-amor sfârtecat de vise
mult prea amare, în negura dimineţii târzii
se revărsau de astă dată precum frunzele
plopului de vis-a-vis.

Şi te priveam îndelung tresărind la fiecare
clipire de gene sau grimasă. Atât de concentrat
încât şi cea mai frumoasă ploaie de stele
mi s-ar fi părut mult prea banală.

În monotonia-i simplă vibram chemării universului
şi-ntreaga ta fiinţă mă fascina teribil.
A unsprezecea noapte fară lună, în a unsprezecea
lună din an, ai fost tu. Fantasma.

Şi-un alt infern, mai crunt, mai rău mi-arăta
cum în locul plăpândei făpturi
într-un aer de suferinţă imbecilă
aveam să fiu eu.